Cui nu-i place Vodolazkin, să-i placă!

Astăzi, pe masa de operație, avem Aviatorul lui Evgheni Vodolazkin.

O spun acum și o spun pentru totdeauna: autorii ruși sunt preferații mei.

Dacă acum câțiva ani eram îndrăgostită de Turgheniev, la 17 ani am primit șansa de a mă îndrăgosti de un contemporan rus.

Înainte de Aviatorul, am citit Laur, care a reprezentat și primul meu contact cu autorul Evgheni Vodolazkin.

Ce știam despre lucrarea de față?

Mult prea puține, mi se părea atunci.

Persoana care mi-a recomandat-o mi-a spus doar atât: este o poveste despre cum un bărbat se îndrăgostește de o femeie, după care se îndrăgostește de nepoata acesteia.

Trebuie să recunosc, a fost greu de procesat. Și de digerat. A fost o temă care m-a lovit în moalele capului, care mi-a trezit într-o oarecare măsură repulsia. Și nu înțelegeam. Și eram furioasă, pentru că persoana respectivă nu a vrut să îmi spună mai multe.

După ce am citit cartea, trag următoarea concluzie: acea persoană mi-a spus prea multe.

Întreaga lucrare este atât de frumos structurată, încât fiecare întâmplare se joacă cu tine.

Cartea este de tip jurnal. Debutează cu un individ care se trezește într-un spital, fără a-și aminti ceva despre persoana sa. Vine doctorul, un neamț. Vine asistenta, o Valentină.

Care a fost primul meu impuls?

Innokenti, pacientul, se va îndrăgosti de nepoata acelei femei, așa că Valentina trebuie să fie acea nepoată. Am ținut cu dinții de teoria mea, până în momentul în care mi-a fost smulsă, iar în lucrare a răsărit de nicăieri, în cel mai firesc mod, acea nepoată.

Dar am amestecat totul.

Să o luăm treptat.

Doctorul îl roagă pe pacient să țină un jurnal, pe măsură ce își va aminti anumite lucruri, acesta este nevoit să le noteze. Așadar, ne este creionată viața personajului principal, în Rusia începutului de secol XX. Vom descoperi personajul pe măsură ce acesta se va redescoperi pe sine.

Referitor la atmosfera de spital, nu știu de ce, dar romanul mi-a amintit de Oscar și Tanti Roz.

Revenind. Pacientul a fost inconștient foarte mulți ani, motiv pentru care doctorul Geiger, neamțul despre care am spus mai sus, nu își dorește ca pacientul său să fie șocat de lumea actuală, oferindu-i mici informații despre lumea exterioară. După un mic incident programat, Innokenti, născut în anul 1900, află cu stupoare că se află în anul 1999.

Dacă vreți să aflați mai mult, puneți mâna și citiți!

Cartea este formată din două părți.

În timp ce citeam a doua parte, eram convinsă că autorul și-a dorit ca romanul să conste doar din prima parte, însă a considerat că finalul este unul mult prea abrupt, motiv pentru care a continuat povestea în cea de a două parte. Și Doamne, cât m-am înșelat! Cum se leagă toate amănuntele din prima parte în cea de a doua, cum se îmbină totul în finalul deschis, care te face să răsfoiești cartea cu speranță, poate găsești finalul pe undeva, romanul nu se poate termina astfel. Dar acela este finalul. La pagina 363. Atât a fost.

Ne este înfățișat un secol din societatea rusă, într-o ploaie caldă de detalii, într-o descriere amănunțită a vieții și a lucrurilor neînsemnate din ea.

Cartea este vie. Îi poți simți pulsul prin fiecare filă.

Există și foarte multe detalii oarecum ascunse ochiului cititorului, diverse trimiteri și jocuri.

Spre exemplu, în prima parte, întreaga acțiune are loc, în mare, în jurul a trei personaje: Innokenti, Geiger și Valentina. În cea de a doua parte, acțiunea are loc în jurul a trei personaje: Innokenti, Geiger și Nastia.

După cum am fost obișnuiți în Laur, autorul a realizat diverse abordări din perspectivă istorică, religioasă și medicală.

Cartea este complexă. Și simplă. Și frumoasă. O complexitate cu care poți opera.

Am adorat puținele cuvinte din limba germană, pe care le-am putut înțelege fără lămuriri, cu germana mea de baltă.

Am învățat și câteva cuvinte în rusă, după toate explicațiile din subsol.

Multe domenii înglobate în această operă, greu de enumerat: medicină, istorie, pictură, teologie, astronomie, filosofie, aviație, etc.

Am aiurit destul. Dacă nu v-am convins eu, vă vor convinge citatele de mai jos.

,,E linişte ca în Rai. Mi se pare, nu ştiu de ce, că în Rai trebuie să fie linişte. De fapt, uite-l, Raiul. În casă dorm mama, tata şi bunica. Ne iubim unii pe alţii, ne e bine împreună, e tihnă. Nu e nevoie decât ca timpul să înceteze să se mişte, să nu tulbure binele care s-a instaurat.

,,Ce ciudat: omul nu mai este, dar cartea continuă să trăiască.

,,Cineva a remarcat că așa se întâmplă uneori la parastase: vreo oră și jumătate se spune ce om bun a fost răposatul. După aceea, cineva dintre cei veniți își amintește că, de fapt, răposatul numai bun n-a fost. Și-atunci, ca la comandă, încep mai mulți să își spună părerea, să completeze – și, început cu-ncetul, se ajunge la concluzia că, una peste alta, a fost un ticălos fără pereche.

,,-De ce nu-mi amintesc în întregime fericirea vieții mele?
-Poate că atunci ar înceta să fie fericire.”

Acest roman schimbă vieți. O poate schimba și pe a ta!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close