L’esprit de l’escalier

Adorm într-un vagon de tren. În față îmi curg câmpii sau, pur și simplu, imagini la întâmplare. Traficul infernal din fiecare dimineață. Sunetul cheilor în ușă. Pașii mei pe scările pustii. Oamenii, ieșind din lumină, alunecând în întunericul dimineții. Eu, respirând tot mai greu. Privirea pierdută. Automatismul mișcărilor. Mereu și mereu. Mă opresc câteodată și sufăr. Îmi dau seama că, pentru ultimele secunde, pentru ultimul minut, pentru ultima oră, nu am fost eu. Am fost plecat altundeva. Brusc, îmi simt bătăile inimii. Mă simt pe mine. Devin tot mai izolat, din nou, de întreaga lume și simt o durere în piept, care mă macină, care sapă pentru a ieși afară. Îmi duc mâna ușor la piept și parcă strâng cu o gheară ceva anume, invizibil, greu de pătruns, undeva sub piele. Mă încolăcesc în jurul propriei axe. Respir greoi și, brusc, îmi revin. Îmi dau seama unde sunt. Mă îndrept. Nimeni nu m-a văzut, motiv pentru care îmi continui drumul.

-Băi, băiatule… Băi, băiete… Băi, trezește-te!

Nu, nu sunt pe aceleași coridoare umbrite. Lumina îmi fugise din ochi. Dispar câmpiile. Dispar momentele în care devin străin de mine și deschid ochii în întunericul serii.

-Cobori aici?

Doamna care ocupase locul de lângă geam își dorea să treacă. Buimăcit de somn, îi răspund:

-Ah, da, da, da… Aici cobor. Scuzați-mă… Mulțumesc… Mă scuzați…

Mă ridic, îmi iau rucsacul și pornesc spre ieșire, lăsând totul în urma mea. Nu îmi amintesc dacă m-a urmat cineva, nu îmi amintesc nimic… doar un zgomot de fundal. Un zgomot înecăcios, aparținând graiurilor care se împleteau într-un amalgam de gânduri. Când mă apropii, aud sunetul roților pe șine. E un sunet repetitiv, care îmi amintește de o copilărie îndepărtată. Îmi dau seama că tremur. Trenul oprește. Ușile se deschid, iar oamenii privesc din exterior, înspre tren. Cobor ușor pe scările metalice, observând pasajul subteran. Cobor treptele cu frică, în absența luminii, ghicind fiecare treaptă cu piciorul. Am intrat în gară. Ocup un loc pe unul dintre scaunele din sala de așteptare. Mă așez, iar pe rândul din față observ un cerșetor. Stă întins pe trei scaune, doarme. Are foarte multe haine pe el. Cred că e tot ce are. Un angajat al gării îl observă și începe să îl scuture. Îl dă afară. De ce nu avea milă de săracul om? Aceasta este întreaga lui existență. Ascult din nou sunetele de fundal, o voce înfundată, care anunță sosirea trenurilor în gară. Panoul luminos ne indică, parcă urmând o dictare a doamnei care șoptește în difuzoare, mersul trenurilor. Sunetul ploii se aude tot mai tare, izbindu-se de acoperișul gării. Nu mai pot aștepta. Privesc panoul pentru o ultimă dată. Trenul ei a ajuns acum douăzeci de minute. De ce nu e nicăieri? Îmi iau rucsacul în spate. Repet în mod invers drumul pe care l-am parcurs de la tren și ajung afară. O ploaie rece alungă orice ființă de pe peron. Totuși, aștept. Și aștept. Și trec milenii de așteptare. Ploaia îmi ajunge la piele, o ploaie ca de gheață. Tremur. Sunt tot ud. Și, brusc, simt două mâini calde, care îmi acoperă ochii.

-Credeai că n-am să vin?

Inima îmi tresaltă. Mă uit la ea și zâmbesc. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le înțeleg. Nu înțeleg principiul după care are loc rotația Soarelui. Totuși, e atât de frumos atunci când mi se strecoară timid printre pleoape, atunci când împrăștie culori în mare, la apus. Nu înțeleg cum stau stelele pe cer, la ce distanță se află față de noi. Totuși, ador să privesc cum se agață noaptea de întuneric, dându-și drumul de-a dura peste dorințele mele. Și nu înțeleg de unde am atâta noroc încât ea să fie a mea, să îmi aparțină, să mă iubească. Să fim doar doi copii, să nu supunem niciun gest unei analize mature. O strâng în brațe și simt că timpul se dilată, că suntem infirmi.

-Am chemat un taxi. Vii?

Se afla deja pe veșnicele scări subterane. Când s-a desprins din îmbrățișare? Nu mai pot distinge ceea ce este real de ceea ce nu este. O urmez îndeaproape. Urcăm în taxi și îi dăm adresa unui hotel. Intrăm în hotel, primim cheia de la camera noastră. Recepționera ne privea oarecum straniu, suspect. Urcăm până la etajul al treilea. Încă nu îmi pot reveni din fascinație. Trebuie să recunosc, am fugit. Nu știu cum, dar am reușit să o conving să o facem. Știți, i se poate întâmpla oricui, să te trezești visând cu voce tare. Intrăm în camera de hotel, ne aruncăm bagajele cât-colo și ne pierdem în lumina obscură a nopții, în sărutări, în tremurul vocii, în îmbrățișări, într-un dans stupid, încropit în urma versurilor pe care ea le intonează.

Mă trezesc a doua zi. O fi dimineață? Nu știu. Văd patul gol și un sentiment de singurătate pune stăpânire pe mine. O găsesc pe balcon, îmbrățișând grilajul balustradei. Afară era cald. Ținea o ceașcă de cafea în mâna stângă, atârnată deasupra întregului univers. Părea a fi rece. Pielea ei albă strălucea sub lumina Soarelui. Era răvășită. Continui să o privesc. Părea vinovată, o frământa ceva. Mi-a sesizat prezența, motiv pentru care își vociferează gândurile.

-,,Mă întreb dacă m-am schimbat peste noapte? Lasă-mă să mă gândesc. Eram la fel atunci când m-am trezit în această dimineață?(…) Dar dacă eu nu sunt la fel cum eram, următoarea întrebare este <<Cine, în lumea asta, sunt eu?>>.”. Am mintea într-atât de slabă încât să greșesc? Chiar s-a întâmplat totul? Chiar am cedat, am căzut pradă unor iluzii? Atât valorez? Mă detest. Sunt ultimul om, am păcătuit, am greșit… Cum pot schimba trecutul? Te detest…

Pot citi dezamăgirea în ochii ei plânși.

-Ești un om bun, crede-mă… Ți-o jur pe tot ce am mai sfânt… Îți iau păcatele asupra mea, îmi asum tot ceea ce consideri a fi greșit… Crede-mă, nu ai greșit cu nimic… căci m-ai făcut fericit. Și crede-mă atunci când îți spun că asta a fost ultima mea șansă la fericire. Urăște-mă, dar lasă-mă să îmi închipui că m-ai iubit…

Mă privea cu uimire, urmărindu-mi lacrimile aflate în cădere liberă.

-Nu vorbi prostii. Ce șansă la fericire? Vei fi fericit mult și bine de azi înainte. Eu, eu nu mă pot ierta… E numai vina mea… Te-am lăsat să profiți de mine…

Las capul în jos, mă ghemuiesc și… parcă… Nu mă mai pot ascunde în mine…

-Trebuie să îți spun ceva… Să mă spovedesc…

E o icoană cu picioare lungi… Cine nu ar spune totul? Cine nu și-ar dori iertare din partea sa?

-Am aflat săptămâna trecută că nu mai am mult timp…

Tace, tace și mă privește. Se teme, e îngrozită de mine.

-Știu. Astă noapte ți-am văzut cicatricea de pe piept. Am vrut să te trezesc, dar… am plecat, am făcut o plimbare și m-am întors aici, spuse țintind cu privirea vârful degetelor de la picioare. Își ridică privirea și continuă: de ce mi-ai ascuns asta?

-Pentru că m-am temut că vei înceta să mă iubești…

Și aveam dreptate… Îmi amintesc… Îmi amintesc acum totul… Îmi amintesc întreaga lume în care m-am închis, întreaga lume în care trăiesc periodic. Mi-am amintit că nu mai sunt, că nu am avut niciodată această ultimă șansă la fericire… Mi-am amintit de ea, de întâlnirea din parc, de momentul în care a aflat că operația nu reușise. Cum nu m-a strâns în brațe de dor, atât cât să mute fiecare os de la locul lui, totul pentru că îi era frică să nu îmi facă rău. Un rău de care îmi e atât de dor acum… Chipul ei plâns, din care izvora mila pentru mine, pentru ceea ce aveam să devin. Momentul în care începi să iubești din milă este momentul în care te oprești din a iubi. De aceea a încetat și ea să mă iubească. S-a îndepărtat, s-a smuls în viu din sufletul meu. A fost extirpată din mine cu niște mâini nătângi, neștiutoare, lăsându-mă de două ori bolnav, cu o rană deschisă, din care se scurgea ea fără de încetare. Cum aș putea să o condamn? Știa că acea poveste de dragoste, această poveste, acea poveste avea să se stingă timpuriu, să își găsească sfârșitul prin mine. Ar fi ajuns chiar văduvă de război, asta dacă nu aș fi fost un soldat olog, tremurând de frică, pierdut în mijlocul câmpului de luptă, ferindu-mâ din calea războiului cu ochii închiși. A avut dreptate atunci când m-a înjunghiat și m-a abandonat sângerând în sânul iubirii pe care i-o purtam. Și, la naiba, câtă dreptate a avut să se teamă să mă iubească… Îmi asum frica ei de a pierde, îmi asum alegerea ei de a fugi, de a mă lăsa în urmă, de a nu mă mai aștepta, de a schimba taberele în plin război. Am făcut front comun împotriva mea. Îmi asum frica ei pentru mine, îmi asum faptul că am refuzat să lupt. Luptând, m-aș fi mințit pe mine. Cine m-ar fi crezut? Cum aș fi putut să îndrăznesc să îi promit iubire veșnică? Uite, atât ar fi prețuit veșnicia, te-aș fi iubit până la finalul zilelor mele.. Asta am și făcut… Și să fiu dat naibii, cât de bine mi-a ieșit! Două luni, atât am continuat să trăiesc după ce m-ai părăsit. Dacă e să fiu sincer cu mine, am reușit să te iubesc ceva mai mult. Până dincolo de moarte.

O văd gânditoare. Se întreabă mereu: ,,Ce ar fi fost dacă…?”. Își condamnă viața și crede în continuare că vina îi aparține întru totul. Sunt aici pentru a spune: Iubito, nu ai nicio vină. Sunt fericit, pentru că te pot vedea. Te pot vedea de undeva de jos, căci am ajuns în Infern. Știi de ce? Nu pentru că am fost un ticălos, ci pentru că mi-am asumat toate păcatele din acea noapte care, apropo, a fost doar un vis frumos. Mi-am asumat faptul că m-ai făcut atât de fericit. Mi-am asumat faptul că te iubesc și că te-am iubit. Și, crede-mă, am iubit cât pentru doi. Nu, nu e vina ta. Te rog, iartă-mă… Iartă-mă pentru că nu am luptat pentru tine, pentru că am lăsat nenorocirea asta de inimă să ucidă totul. Iartă-mă, pentru că doar prin iertarea ta mai am o șansă să scap din Infern. Iartă-mă, pentru că am îndrăznit să te iubesc. Urăște-mă, căci eu nu te voi putea urî niciodată. Încă ceva… Te rog să nu mai plângi, căci mi-au căzut lacrimile tale în rana pe care ai lăsat-o deschisă. Și doare, iubito, mă doare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close