Bocanci, tocuri, arme și spațiul aerian Interviu #1

G.D.: Te rog să te prezinți în câteva cuvinte.

O.T.: Bună, numele meu este Oana, am 22 de ani, sunt din Maramureș. Îmi place să cred că sunt o persoană realistă și conștiincioasă.

G.D.: Spune-ne, atât cât se poate, care este domeniul în care activezi și ce presupune munca ta.

O.T.: Cred că în viață poți să realizezi orice, și, pentru a-mi susține această convingere, voi porni de la exemplul personal. Momentan, lucrez pentru Ministerul Apărării Naționale. Am început la 14 ani cu Liceul Militar de la Câmpulung Moldovenesc, continuând cu Academia Forțelor Aeriene, în Brașov. Momentan, lucrez pentru o structură din Forțele Aeriene.

G.D.: Ce specializări are Academia Forțelor Aeriene?

O.T.: Primul lucru care îți vine în minte atunci când te gândești la Forțele Aeriene este imaginea unor piloți. Bineînțeles, este o meserie spectaculoasă și tinde să impresioneze în orice situație, însă foarte puțini știu că în Forțele Aeriene sunt specializări care vin să completeze și să întregească acest proces al apărării spațiului aerian, care sunt concepute să susțină misiunile purtate de către piloți, cum ar fi Controlul traficului aerian, Meteorologie, Aviație nenaviganți, Radiolocație, Război electronic în aviație și apărare antiaeriană, Rachete și artilerie antiaeriană.

G.D.: Consideri că activezi într-o lume a bărbaților?

O.T.: Există o idee preconcepută la nivel de societate, cum că meseria de militar ar fi o meserie din apanajul bărbaților, însă câteva femei puternice au reușit să se impună și să se strecoare în mediul militar, creând o portiță pentru alte femei. În momentul de față, nu se mai poate vorbi despre mediul militar ca fiind un mediu al bărbaților. Este, într-adevăr, un mediu în care majoritatea este reprezentată de către bărbați, însă și femeile au rolul lor, iar realizările acestora sunt recunoscute.

G.D.: În cadrul armatei există mai multe femei-bărbați sau femei-femei?

O.T.: Faptul că profesăm într-un mediu în care este necesar să deții anumite calități considerate a fi specifice bărbaților nu ne face, sub nicio formă, mai puțin feminine.

G.D.: O femeie își pierde din feminitate în momentul în care îmbracă uniforma militară?

O.T.: Feminitatea nu ține de haine, feminitatea este o stare de spirit, este atitudinea pe care tu o ai, indiferent de hainele pe care le porți.

G.D.: Care a fost momentul în care ți-ai dat seama că îți dorești să faci asta?

O.T.: Consider că momentul în care mă aflu acum este suma unor alegeri fericite, pe care le-am luat de-a lungul anilor, până în prezent. Uniforma militarilor mă impresionează, postura pe care o adoptă militarii în momentul în care își poartă uniforma, precum și atitudinea acestora în public, m-au făcut să optez pentru acest univers în camuflaj. Odată ce am luat contact cu mediul militar prin intermediul liceului, mi-am dat seama că este exact acel ceva de care aveam nevoie, precum și că îmi doresc să profesez în acest mediu.

G.D.: Ai sau ai avut idoli îmbrăcați în haina militară?

O.T.: Nu am neapărat idoli, ci persoane care mă inspiră și de la care am foarte multe lucruri de învățat.

G.D.: Ai vreo carte sau vreun film care te-au inspirat să pășești în această lume?

O.T.: Consider că viața bate filmul. Am avut ocazia de a interacționa cu anumite persoane înainte de a decide să merg la liceul militar. Acele persoane au fost cele care m-au inspirat și care mi-au influențat, într-o oarecare măsură, decizia.

G.D.: Te poți plictisi în acest domeniu?

O.T.: Dacă vrei să îți faci treaba cu seriozitate și conștiinciozitate și îți dorești să devii un militar mai bun, nu ai ocazia să te plictisești. Mereu este câte ceva de învățat, mereu există câte un aspect pe care poți să îl îmbunătățești, iar atunci nu ai timp să te plictisești.

G.D.: Cum arată o zi normală din viața ta?

O.T.: Pentru mine, o zi normală are culoarea camuflajului, pași de cadență, mers ritmat, sincronizări, ordine clare, cooperare, are un cumul de elemente care mă inspiră și care mă ajută să conștientizez faptul că sunt exact unde trebuie să mă aflu. Uneori are încercări, eșecuri, planuri de rezervă, succese, e ca viața oricărui alt om care muncește într-un domeniu și își dorește să facă o treabă bună.

G.D.: În ce constă înviorarea?

O.T.: Înviorarea constă în acțiunile pe care noi le facem pentru a avea un start bun în ziua respectivă, aceste acțiuni diferind de la o zi la alta, tocmai pentru a evita plictisul și pentru a trece studenții sau elevii printr-o succesiune de exerciții fizice diferite.

G.D.: Ne poți spune care a fost parcursul tău?

O.T.: Startul meu în armată a avut loc în anul 2011, an în care am fost admisă la Colegiul Național Militar ,,Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, unde mi-am petrecut anii copilăriei și ai adolescenței. În anul 2015 am fost admisă la Academia Forțelor Aeriene ,,Henri Coandă” din Brașov. Pe parcursul Academiei am avut ocazia de a participa la două experiențe Erasmus. Ambele experiențe Erasmus au avut loc în Polonia. Una la Academia Forțelor Aeriene din Dęblin, iar cealaltă în Varșovia, la Universitatea Națională de Apărare.

G.D.: Cât de umani sunt cei din armată?

O.T.: Vorbim, totuși, despre oameni. Militarii sunt oameni, suntem la fel de umani ca orice altă persoană, suntem la fel de umani ca un medic, ca un avocat, ca o croitoreasă. Avem alte interese și alte pasiuni pe plan profesional, în rest, suntem cât se poate de umani.

G.D.: Cum ar arăta Armata Română fără femei?

O.T.: Ca un puzzle neterminat.

G.D.: Cu ce animal vă asociați?

O.T.: Primul animal care îmi vine în minte este zebra, pentru că, asemeni blănii unei zebre, și personalitatea mea este compusă din elemente contradictorii, la fel ca dungile albe și negre, care sunt în contrast la zebră.

G.D.: Ce principii și credințe îți formează armata?

O.T.: Mediul militar te responsabilizează, te face să devii o persoană serioasă atunci când este cazul, te ajută să devii o persoană flexibilă, care se poate adapta în funcție de situație, o persoană care reușește să reacționeze în momente de presiune. Te ajută să îți depășești limitele și îți insuflă o dorință de autoperfecționare, atât pe plan profesional, cât și în plan personal. Iar asta în afara calităților de bază ale unui militar, cum ar fi devotamentul față de țară, spiritul de sacrificiu, dorința de a-ți apăra semeni, perfectibilitatea.

G.D.: Ce pasiuni mai ai?

O.T.: Practic foarte multe sporturi și ies adesea din zona mea de confort. Îmi place foarte mult să citesc, am o pasiune pentru frumos, în toate formele sale.

G.D.: Ce nu văd oamenii atunci când se uită la cineva din domeniul tău?

O.T.: Muncă, efort și dăruire.

G.D.: Cum își poate da seama un elev de gimnaziu dacă este făcut pentru un liceu militar?

O.T.: Dacă ești o persoană curajoasă, loială, organizată, ușor adaptabilă și capabilă să urmezi ordine, armata este locul unde trebuie să ajungi.

G.D.: Ți-ai păstrat toate gradele?

O.T.: Le-am păstrat în suflet pe toate. Le mai am acasă doar pe cele care au valoare sentimentală, pe care le-am primit de la persoane care m-au inspirat la un moment dat în parcursul meu în acest domeniu. La rândul meu, mi-am dorit să inspir alte persoane, motiv pentru care mi-am dăruit gradele altora.

G.D.: Ce grade ai avut până acum?

O.T.: În primul an de liceu am pornit cu epoleții goi, la finalul liceului, după ce am trecut prin gradele onorifice de Elev Fruntaș și de Elev Caporal, am ajuns să am gradul de Elev Sergent-Major. În cadrul Academiei am fost Student, iarăși, epoleții goi, apoi Fruntaș, Caporal și Sergent, iar acum dețin gradul de Sublocotenent, primul grad de Ofițer din Armata Română.

G.D.: Când simți că este cazul să dezbraci uniforma și să îmbraci portul național?

O.T.: Când sunt la muncă, port uniforma. Când sunt acasă, îmi port cealaltă uniformă, uniforma mea de suflet.

G.D.: Există artiști sub uniformă?

O.T.: Bineînțeles, exemplul cel mai elocvent ar fi acela al militarilor din cadrul Muzicii Militare. Armata nu îți îngrădește nici pasiunile, nici spiritul artistic.

G.D.: Ce trebuie să lași la ușă în momentul în care pășești în acest domeniu?

O.T.: Egoismul.

G.D.: Armata a fost un vis sau o alegere?

O.T.: Știu că sună clișeic, însă, în cazul meu, consider că armata a fost exact lucrul despre care nu știam că am avut mereu nevoie.

G.D.: Ce mai citește un ofițer în ziua de azi?

O.T.: Manuale de specializare, foarte multe regulamente. În ceea ce mă privește, în momentul de față citesc Sapiens: Scurtă istorie a omenirii.

G.D.: Greșelile sunt permise?

O.T.: Eșecurile generate de muncă și de inițiativă sunt întotdeauna apreciate.

G.D.: Care a fost momentul în care ai înțeles că acesta este drumul potrivit?

O.T.: Probabil că momentul în care am depus jurământul la Academie. Acesta a fost și cel mai emoționant moment pe care l-am trăit până acum.

G.D.: Limita este, într-adevăr, cerul?

O.T.: Consider că niciodată nu există limite, dat fiind faptul că acestea sunt tot mai des depășite.

G.D.: Îți dorești să îmi adresezi și tu o întrebare?

O.T.: Cum ți-a venit ideea de a realiza acest interviu și ce urmărești prin el?

De aici preiau eu, abandonând structura de interviu. Interviurile au răsărit ca o dorință arzătoare de a cunoaște o perspectivă nouă a oamenilor care au și au avut o influență imensă asupra dezvoltării mele personale. De asemenea, realizarea acestor interviuri constituie o metodă alternativă de educare a mea, precum și un sistem complex de ,,pârghii”, prin intermediul căruia intenționez să ajut o mulțime de oameni nu doar să privească, ci să vadă.

În momentul de față, îmi doresc ca oamenilor să le rămână în ochi măcar puțin din sclipirea pe care o au ochii mei în momentul în care te privesc cu admirație și fascinație. Am pornit de la 55 de întrebări, însă am ajuns să renunț la o mulțime dintre ele, pentru că am eu pitici pe creier, sau pentru că nu tu ar fi trebuit să răspunzi la ele.

Așadar, ce nu vede un om în momentul în care privește un militar? În cazul de față, nu se vede munca din spate, nu se văd lacrimile de dor ale bunicii, nu se vede îngrijorarea unei mame, nu se vede zvârcolirea unui tată. Nu se văd lacrimile de bucurie ale străbunicii, bucuroasă să își vadă strănepoata ajunsă ,,catană”. Nu se vede febra musculară, nu se vede iarna infernală a anului 2011, în care o fată de 13 ani aleargă de la stadion până acasă, în puterea nopții, fiind urmată îndeaproape de mașina tatălui, cu farurile aprinse, pregătit să își apere fiica care, la rândul ei, este pregătită să își apere țara. Nu se văd surorile în arme, adevăratele femei de fier ale României. Nu se văd sectoarele de dat cu mopul, nu se văd diminețile începute înainte de răsărit, nu se vede bereta pătată cu iaurt de vișine, nu se vede patul făcut perfect, nu se vede munca din spatele unui spate drept, din spatele mersului ritmat. Nu se văd pachetele cu mâncare de acasă, nu se văd drumurile cu autobuzul sau cu trenul. Nu se văd exercițiile în zăpadă, în ploaie sau în noroi. Nu se vede oboseala din spatele orelor petrecute în poziție de drepți. Nu se vede durerea, nu se văd frustrările, nu se vede oboseala.

Îți mulțumesc. Pentru tot.

Pe loc, repaus!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close