5 dimineața și viermi care fac săpături în torace

Sunt dimineți care încep la 5 dimineața. Sau chiar înainte. Mereu începe înaintea noastră, noi suntem doar un moment, clipa în care raza de soare a părăsit eternul și a atins răceala pământului. Începe cu o liniște sobră, un cânt care ne face pieptul să tresară.

Sunt aruncată din vis, iar grămada caldă de carne începe să respire cu poftă, să reînvie electrizată. Nu pot deschide ochii, îmi e teamă. Îmi ascund chipul în așternut, cât mai adânc. Trupul se strânge în sine, într-o bilă de plastilină deformată de mâinile copilului-demiurg. Mi-e teamă, căci, deschizându-mi ochii, voi privi spiritele din încăpere în hăurile orbitale care așteaptă zgomotul. Fac liniște, îmi rog inima să tacă, îmi împuținez numărul respirațiilor, atât de esențiale. Ascult. E liniște și la mine în gând. Aud niște pași grei pe pardoseala udă din minte. O ușă se deschide, iar flăcările cuprind pașii de apă, producându-mi arsuri pe sinapse. Globurile oculare renasc, precum două planete minuscule, care își încep mișcarea de rotație pe o nouă orbită. Privesc haotic, iar geamul spart, prin care au pătruns lacrimile cerului în încăpere, murdar de ființă și promoroacă, este primul zid de care îmi lovesc privirile.

Aud păsări care cântă solemn din timp în timp, ucigând frunze crude din pomii tineri, luându-și avânt în zboruri scurte, obositoare pentru aripile slabe, flămânde. Le simt ghearele pe coaste, de parcă un cârd de Caladrius ar încerca să mă înhațe și să mă boteze în zbor, pentru a nu pieri în boală și păcat. Simt șiroaie de sânge pe pielea rece, umedă, închegându-se, încercând să mă prefacă într-o cariatidă murdară, ce va fi descoperită de către o nouă specie umană peste miliarde de ani. Îmi arunc palmele asupra săpăturilor din torace, pentru a smulge viermii căutați de păsări, însă ghearele mele de fiară pătrund adânc în sinea mea, în suflu. Cele două planete își măresc viteza de rotație, pierzându-se de axa lumii, planând prin univers. Găuri negre, de doliu, se deschid în fața lor, pregătite să le cuprindă în îmbrățișarea sfârșitului.

Aud o mașină, un individ care încearcă să pornească motorul, acesta scuipând cu greu. Respir cu ușurare, restaurând ordinea firească a ființei mele. Nu mai sunt ultimul om din univers.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close