Eu îmi amintesc de ei. Ei își amintesc de mine?

Totul era altfel. Aveam răbdare, aveam timp, nu aveam habar. Mirosul proaspăt de iarbă tăiată, parfumul de flori din gradina – chiar, a cui grădină era? Nu-mi mai amintesc…

Zăream bărbați. Îi cunoșteam? Nu știu, probabil. Da, îmi amintesc unul. Era bătrân. Spatele nu îi mai era drept de decenii, iar pantalonii săi atârnau de o curea neagră… O curea de piele, care despărțea două părți atât de asemănătoare și de diferite ale trupului omenesc. Nu purta cămașă. Pe pieptul său curgea sudoarea. Totuși, nu-mi părea murdar. Lucea în soare, căzând în gol, lăsând solul arid să se contopească cu ADN uman.

Eram într-un câmp deschis… Ba nu, era o livadă. În jurul nostru se aflau case. Ne aflam la câteva minute de casa bunicii. Țin minte livezile prin care am trecut, gardurile pe care le-am sărit, fântâna cu apă rece, din care bunica nu mă lăsa niciodată să beau imediat. Ai să răcești. Eu nu răceam niciodată.

Treceam prin curtea unei femei… Niciodată nu i-am știut numele. Eu spuneam că merg la tanti de la fabrica de pâine. Avea foarte mulți iepuri. Câți? Nu știu. Pe vremea aceea nu cred că știam să număr. Sau nu mă interesa.

Ia, pâine caldă, mănâncă!

Îmi amintesc mâna care îmi întindea colțul de pâine. Bătrâna s-a pierdut în țărâna amintirilor mele. Avea niște mâini uscate, prin care se zăreau îngrijorător de multe vinișoare. Precum niște crengi dintr-un copac uscat, încâlcite la infinit. Eu nu aveam vinișoare, doar cei mai în vârstă aveau. Acest fapt mă întrista. Pe jos erau și ghinde. Eu spuneam că au căzut din ghind.

Ajungeam în livadă, nu înainte de a traversa o cărare cu o floră diversă. Ba chiar și cu o faună bogată. Plante mai înalte decât mine, cu nume și arome diverse. Aveam impresia că plămânii mei nu pot inspira acel aer, singurul mod prin care îl pot absorbi este dacă îl mănânc. Atât de dens era…

Multe insecte mă întâmpinau pe cărare. Nu-mi plăceau albinele.

Câteodată ne mai întâlneam cu câte un șarpe. Eram îngrozită.

În fine, ajungeam cu apa rece, din fântână, și cu pâinea caldă, din cuptor, la bărbatul care era trudit de atâta muncă. Bărbatul era bunicul. Îl priveam cum face apa să dispară, de parcă nici nu ar fi fost. Mă așeza la umbră, sub un nuc tânăr, pe cămașa lui. Plantele tăiate mă înțepau. În fața mea era podul și calea ferată.

Pe pod se ivea un tren. Era ticsit cu elevi. Copii. Nu știam niciodată unde merg. Mă ridic repede de jos. Le fac energic cu mâna. Toată lumea mă salută înapoi.

Câtă bucurie, câtă fericire!

-Uite, bunu, am salutat copiii!

-Bravo, puiule, așa trebuie!

Și s-au dus. Cine știe unde or fi astăzi acei copii? Oare își amintesc și ei, măcar vag, că le-am făcut cu mâna?

Eu îmi amintesc de ei. Ei își amintesc de mine?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close